66% dintre români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider benefic pentru țară. Această cifră, documentată de Remus Ioan Stefureac @ INSCOP Research-IICCMER în iulie 2025, reprezintă radiografia unei mutații cognitive colective. La 35 de ani de la Revoluție, două treimi dintr-o națiune europeană au transformat un dictator în postuminfluencer.
Fenomenul depășește simpla nostalgie. Asistăm la ceea ce aș numi “Sindromul memoriei inversate” – o condiție în care trecutul traumatic este reinterpretat ca epocă de aur, iar prezentul democratic devine distopie. Ca și cum am trăi într-un roman de Orwell scris pe TikTok.
România ilustrează perfect ce înseamnă o “democrație zombie” și anume instituții formal funcționale, dar vidată de substanță cognitivă. Votăm, avem parlamente, organizăm alegeri. Dar două treimi dintre participanți operează cu un software mental care idealizează dictatura.
Această democrație zombie nu moare spectaculos. Funcționează mecanic, respiră instituțional, dar creierul său colectiv a încetat să mai distingă între libertate și servitute. Rezultatul? O societate care își exercită dreptul democratic de a-și dori sfârșitul democrației.
Unul dintre misterele tranziției românești rămâne procesul prin care spațiul public a fost populat sistematic cu figuri lipsite de profunzime intelectuală. Nu vorbesc aici despre dezacorduri ideologice, ci despre absența bagajului cultural necesar pentru a articula idei complexe.
Timp de 35 de ani, criteriul de selecție pentru vocile influente pare să fi fost capacitatea de a reproduce mecanic narațiuni prefabricate, nu de a gândi critic. Indivizi care confundă volumul cu argumentul, agresivitatea cu autoritatea, simplismul cu claritatea. Cine i-a selectat? Cui a servit această castrare intelectuală a discursului public? Sunt întrebări la care încă reflectez, fără a avea răspunsuri definitive.
Timothy Snyder vorbește despre post-adevăr, dar România a dezvoltat ceva mai complex: “analfabetismul funcțional democratic”. Nu este vorba despre incapacitatea de a citi, ci despre incapacitatea de a decodifica realitatea politică. Cetățeni care pot naviga Instagram dar nu pot distinge între propagandă și informație.
Această deconectare fundamentală a creat un paradox dureros: cu cât elitele deveneau mai sofisticate în limbajul lor european, cu atât deveneau mai incomprehensibile pentru cetățeanul obișnuit. Au construit castele conceptuale în care să se izoleze, nu poduri de comunicare. Rezultatul? Un dialog al surzilor între o elită care vorbește pentru Bruxelles și o populație care ascultă TikTok-ul. În acest gol de comunicare autentică, nostalgia toxică a găsit teren fertil.
Neuroștiința ne spune că nostalgia activează centrele de recompensă din creier. Ceaușescu pe TikTok nu este doar content ci se transformă în dopamină digitală. Fiecare clip viral cu “realizările epocii de aur” oferă un shot de endorfine unei populații în sevraj de certitudini.
Jürgen Habermas visa la o sferă publică ghidată de rațiune. Am obținut o arenă digitală unde emoția bate argumentul cu 66% la 24%. Unde un meme nostalgic face mai mult damage decât o bibliotecă de cărți de istorie. Unde adevărul nu mai contează dacă minciuna te face să te simți mai bine.
Nu mă erijez în judecător moral al acestei derive. Sunt prea multe necunoscute, prea multe straturi de cauzalitate pentru verdicte simple. De ce sistemul educațional a ignorat 35 de ani dezvoltarea gândirii critice? Accident sau design? Cine a orchestrat selecția inversă a vocilor publice? Incompetență sau strategie?
Hegemonia culturală precede hegemonia politică. În România, se pare că cineva a înțeles lecția mai bine decât democrații. Dar cine? Și mai important – de ce elitele intelectuale autentice au cedat terenul fără luptă?
Cum am ajuns să confundăm zgomotul cu dezbaterea, simplismul cu claritatea, nostalgia cu istoria?
Ce știu sigur este că 66% reprezintă un simptom. Al unei societăți care a ratat întâlnirea cu propria maturitate democratică. Care a transformat trecutul traumatic în refugiu imaginar.
România anului 2025 nu oferă răspunsuri definitive, ci întrebări urgente. Despre fragilitatea memoriei în era digitală. Despre vulnerabilitatea democrației în fața nostalgiei weaponizate. Despre consecințele unei tranziții care a ignorat sistematic educația critică.
Poate că adevărata tragedie nu este că 66% dintre români idealizează dictatura. Ci că nimeni nu pare surprins. Că am normalizat anormalul. Am acceptat că o democrație poate funcționa cu cetățeni care preferă dictatura.
Încă reflectez asupra acestor întrebări. Caut să înțeleg cum am ajuns aici. Nu din poziția celui care știe, ci a celui care încearcă să înțeleagă. Pentru că poate, doar poate, înțelegerea este primul pas spre vindecare. Iar vindecarea începe cu recunoașterea bolii.
66% e diagnosticul. Tratamentul rămâne de inventat.
Cu o experiență de peste 20 de ani în antreprenoriat, mass-media, comunicare, afaceri publice, relații publice și leadership, Andrei a făcut parte din echipa Canal 33 încă din prima zi de funcționare a postului TV, în prezent fiind moderator și realizator al emisiunii Sfere de Interes. În paralel, Andrei este Partener în cadrul unei companii de consultanță în construcții și membru al board-ului Euro – Gulf Cooperation Council countries Platform for Economic Initiative. De asemenea, este cofondator al Rotary Club București Excelsior, reflectându-și angajamentul față de inițiativele umanitare și dezvoltarea comunitară. Cu peste un deceniu de experiență în Districtul 2241 al Rotary International, a ocupat poziții-cheie, inclusiv cea de Președinte al Comitetului de Parteneriate Strategice al Districtului, colaborând cu organizații de prestigiu pentru a susține cauze umanitare. A fost, de asemenea, Președinte al Rotary Triumph București și al Rotaract Triumph București, evidențiindu-și leadership-ul în rețeaua globală Rotary. Pregătirea sa academică în diplomație, științe politice îi consolidează expertiza în relații internaționale, geopolitică și diplomație.
