Românii n-au auzit de analfabetism funcțional înainte de apariția testelor PISA, programul inițiat de OCDE menit să evalueze, la nivel internațional, competențele de bază dobândite de elevi pe parcursul anilor de școală și, mai ales, capacitatea acestora de a transfera cunoștințele asimilate din manuale, în situații de viață, în vederea rezolvării unor probleme reale.
Chiar și la nivel de societate, am reinterpretat după ureche ceea ce analizează aceste teste, afirmăm că sunt menite să arate în ce măsură, o persoană are capacitatea de a înțelege ceea ce citește (știind să scrie și să citească, evident) și poate aplica informațiile asimilate în școală în viața de zi cu zi.
Ca urmare, deși testele PISA, propriu-zis, își propun să evalueze sistemele educaționale prin măsurarea performanței școlare a elevilor de 15 ani, pe trei domenii principale – citire, matematică și științe, la nivelul percepției generale din societatea românească se găsește convingerea că aceste teste ar fi dezvăluit cum că aproape jumătate dintre elevii români sunt analfabeți funcțional. Cum s-a mutat sfera conținutului dinspre sistemul educațional românesc spre cel al capacității intelectuale ale elevilor? Simplu: așa cum răspunde elevul nepregătit la întrebarea „ce este roșia” cu „roșia, spre deosebire de castravete care are 87 la sută apă, care este verde, lung și conține…” (cei din generația celor peste 45 de ani știu că aceasta este o anecdotă, despre cum poți încerca să derutezi examinatorul, când te întreabă ceva ce nu știi)! De ce să fim onești și să recunoaștem că nu oferim elevilor, ca sistem educațional, capacitatea de a interpreta datele din viața de zi cu zi, când putem spune că ei sunt de vină, nicidecum noi?!
Acum, cu sinceritatea celui care nu caută să se justifice și nici să se învinovățească fără motiv, recunosc evoluția semnificativă din programele școlare, în ultimii ani, în direcția implementării unor modalități pragmatice de adaptare a tinerilor la viața în societate: testele de la evaluarea națională sunt bazate pe fragmente de texte nestudiate anterior, comparate cu texte non-literare și cu o lectură individuală separată total de vreo listă de lecturi obligatorii. Iar matematica a fost înțesată cu probleme practice, care să facă apel la cunoștințele strict algebrice, precum și cu cunoștințe despre aproximări, rezolvări prin încercări, prin metode raționale dincolo de buchiile manualelor trecute.
Dar esența rămâne: ne plângem, la nivel general, că aproape jumătate dintre copiii noștri nu ar fi capabili să înțeleagă ceea ce citesc, că ar avea, în ansamblu, capacitate redusă de evoluție și adaptare. Și credem că școala este de vină, pentru că este mai simplu să dăm vina pe cei care sunt chemați să ofere informații despre ceea ce noi nu avem, acasă, capacitatea de a face: să îi educăm. Așa cum sistemul educațional arunca, în anii trecuți, responsabilitatea lipsei de relevanță a cunoștințelor predate la orele de curs asupra (in)capacității intelectuale a elevilor, așa și părinții aruncă responsabilitatea formării copiilor lor, ca membri responsabili ai societății românești, asupra cadrelor didactice, la nivel global.
Suntem în același ciclu vicios al ipocriziei și al falsificării realității, în care ne găsim de secole. Este drept, modul schizoid în care ne configurăm, ca societate, după schimbarea regimului comunist, reprezintă pereții din chirpici ai casei pe care o cerem rezistentă la cutremure de gradul 9 și zicem că-s copiii noștri de vină că nu pun umărul s-o construiască ei. Dar fundația casei este la fel de fragilă, cum sunt și pereții. Poate își aduc aminte și alții, din generațiile celor care au făcut școală sub comuniști, cum analizau evoluția societății omenești „istoricii” educați la Ștefan Gheorghiu, spunând că salturile către organizări sociale noi (de la comuna primitivă la sclavagism, de la sclavagism la evul mediu, de la evul mediu la capitalism și de la capitalism la socialism) sunt făcute, cel mai repede, de societățile cel mai puțin dezvoltate, într-un demers legitim de a acoperi carența prin arderea de etape. Întreaga istorie românească este marcată de astfel de „arderi de etape”, căci n-am excelat în dezvoltare, pe niciun palier.
De la ipocrizie ni s-a tras, de la superficialitate și de la ignorarea adevărurilor dureroase, aruncând pisica, mereu, în curtea celor care nu primesc voce să se apere. Este veche meteahna aceasta, au mai identificat-o și alții, înaintea noastră, Mihail Kogălniceanu a prezentat-o într-o teorie larg răspândită în mediile academice și culturale românești, din vremea sa: Teoria formelor fără fond. Teza lui Kogălniceanu critica, sigur vă aduceți aminte, tentativa de a aduce modernizarea României, prin intermediul formelor occidentale, acolo unde esența mentalității românești nici măcar nu înțelegea ce ar fi trebuit modificat, în scopul coordonării cu ceea ce se străduiau capetele de la conducerea țării să înființeze, ca instituții.
Suntem tot acolo, doar că am exacerbat iresponsabilitatea: cerem copiilor noștri să aibă maturitatea și înțelepciunea, clarvederea pe care noi ar fi trebuit să le fi dobândit, înaintea lor, să le fim exemplu, dar nu am fost capabili măcar să fi dorit să ni le însușim. Ne luăm circumstanțe atenuante: comuniștii ne-au rupt de tradițiile profund înțelepte ale religiozității bunului simț, am căzut în groapa păcălelii pe care o oferă o societate a consumerismului dus la extrem, suntem victimele vremilor. Ne plângem că am fi fost păcăliți. Adevărul este că nu am evoluat deloc în ultimii 35 de ani, păcăleala ne ține și acum strânși în snopuri, precum paiele. Când suntem onești, recunoaștem că rezultatele alegerilor din 1990 au fost în conformitate cu ceea ce voia, de fapt, comunitatea românească din acel moment. Nu „Duminica orbului” a fost ceea ce s-a petrecut atunci, cum ne-am tot complăcut să spunem; aceea era, de fapt, opinia majorității covârșitoare dintre noi: să dispară pretextul sărăciei noastre, sărăcie materială (căci Ceaușescu doar pretext era, a purtat el numele falimentului socialismului românesc), convinși fiind că va începe să curgă lapte și miere pe la toate cișmelele. Argument al celor afirmate de mine este fluviul de poze cu cozi interminabile la alimente și lipsa de produse, în galantare, cu frigul din case și penele prea dese de curent, pe care cei care n-au uitat suferințele fizice îndurate atunci le evocă pentru cei care par să nu își mai aducă aminte cât de rău era. Nu despre lipsa libertății esențiale de a gândi singur și de a avea păreri ale tale, despre tot și despre toate, nu despre schingiuirea trăirilor și ajustarea forțată a stărilor sufletești se vorbește, despre „salam cu soia” se pomenește. Și atât. Nu credem că dreptul la libertate spirituală și la exercitarea convingerilor religioase este ceea ce ne-ar fi lipsit definitiv, indiferent de o aparentă opulență obținută mai ușor sau mai greu.
Cu toții am cerut, după schimbarea regimului, să se reverse bunăstarea materială asupra noastră. Și, pretextând democrația, am confiscat libertatea din sferele ei spirituale și am schimonisit-o să justifice bișnița, șmecheria, furtul și indiferența față de legi, morale sau de orice fel ar fi fost ele. Nu există, pentru mine, argument mai solid pentru ceea ce am făcut noi din societatea românească după 1990, decât „Filantropica”. Norma de care să ne batem joc cu mai mult sau mai puțin talent (filmul a fost cu foarte mult talent, recunosc), punând intelectualul, dacă nu vrea să moară de foame, să cerșească cu sintagma „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de mâncare), este cea care ne-a educat și nouă copiii.
Descendenții noștri sunt și ei, așa cum am fost și noi în primii ani ai copilăriei noastre, fini detectori ai minciunilor și ai frustrărilor. „Fă ce zice popa, nu ce face popa” clamăm la colț de stradă, ca înțelepciune de luat în seamă. Este schizoid să pretinzi celor în formare o atare capacitate de interpretare. Cei care au sesizat lipsa de coerență între cele clamate și cele exersate, s-au dezis, au întors spatele părinților și nu i-au mai crezut pentru nimic din ceea ce ei au proclamat. Și-au luat libertatea de a înțelege cu propriile lor minți, ceea ce văd, ceea ce citesc, ceea ce trăiesc. Cei care nu au făcut asta, au fost docili și ascultători, au circuitele arse și s-au dovedit incapabili să se mai adapteze la realitate, pe ei îi criticăm acum că nu au inteligența să înțeleagă ceea ce citesc. Și dăm vina pe „instrumente”: acuzăm că le ard creierele internetul, telefonul, statul pe computer, probabil la fel cum trecuseră inchizitorii de la acuzații la ardere pe rug a cărților și a oamenilor, pentru vina de neiertat că le deturnau oamenilor mintea de la ceea ce aveau aceștia de promovat. Evident, îi arătăm, cu scârbă și cu dispreț, pe cei pe care i-am mutilat cu ipocrizia noastră.
Și continuăm să ignorăm că analfabeții funcțional suntem noi, de la incapacitatea noastră de a fi sinceri cu noi pornește și falimentul sufletesc al nostru și, mai grav, al descendenților noștri. Continuăm să amestecăm sferele, nu pare să fi învățat nimic din logica matematică a mulțimilor care pot avea elemente comune dar care nu se suprapun sau, măcar, de la faptul că nu prea întâlnești sinonime perfecte și că atunci când extinzi zona de definire a unui concept să se suprapună peste conceptul cu care este sinonim primul, ajungi, inevitabil, să mistifici realitatea. Căutând scurtăturile pentru o cămară întreagă cu torturi de care nu avem, de fapt, nevoie și pe care ajungem oricum să le aruncăm, stricate, am uitat să privim cum în urma noastră, exemplul nostru a fost folosit de copiii noștri pentru a deveni o generație de jucători la păcănele, generație convinsă că bunăstarea se obține având grijă de ferma din jocurile de pe telefon. Au trecut mai bine de 15 ani de când promotorii taberelor în natură, pentru elevi, aveau în gând replici de genul: „să vadă copiii că laptele nu provine dintr-o fabrică de tetrapack-uri, ci de la văcuțe, animale vii care trebuie îngrijite, pentru care sunt necesare eforturi susținute”.
Ne plângem că nu citesc copiii noștri. Suntem revoltați că nu li se mai cere la școală să știe operele literare ale celor care descriau, cu mult talent, societate omenească de acum două-trei sute de ani, că nu mai sunt obligați să învețe pe dinafară despre realități atât de depășite încât nu mai intră în logica firească a societății contemporane. Ne-am sili, dacă am avea timp, să îi ținem în realitățile trăite de noi, pentru că nu suntem, oricum, doritori să căutăm înțelepciune în măcar una dintre sferele care descriu societatea contemporană. Și nu reușim, pentru că nici nu am depus eforturile necesare, încărcate de multă dragoste, acceptare și înțelegere pentru ca mlădițele să nu se ofilească, să nu se usuce, să crească viguroase și capabile să se adapteze, ca să supraviețuiască. Nu le-am citit basme, nu am stat să îi învățăm, cu căldură și onestitate despre ceea ce transmite cuvântul scris. Acum interzicem internetul, interzicem conversațiile cu persoane neverificate, în prealabil, de noi, interzicem accesul la tehnologia contemporană. Adică, interzicem instrumentele. Fără să realizăm că nu instrumentele sunt toxice, ceea ce se poate face cu ele are potențial de toxicitate. Acum, privind fără prejudecăți asupra toxicității din societatea noastră, poate ar fi salvator să ne aducem aminte, de exemplu, că veninul viperei, care omoară în cantitate mare, poate fi vindecător când este folosit ca medicament de medicii pricepuți.
Este de înțeles că pare mai ușor să nu ne batem capul să luăm instrumentele din contemporaneitate și să învățăm cu simț de răspundere să ne folosim de ele în vederea obținerii de foloase sufletești și intelectuale dar astfel de atitudine, profund negativistă, îi blochează pe copiii noștri în demersul lor de a înțelege și de a se adapta la actualitate. Metaforic într-o măsură mai mare sau mai mică, ne astupăm ochii și urechile și urlăm cu putere să nu ajungă până la noi adevărul că instrumentele, folosite sub îndrumarea competentă a unui cunoscător, devin benefice pentru evoluție, nicidecum distrugătoare de destine. Geniile care au făcut descoperiri excepționale în domeniul științific au produs, de-a lungul procesului de inovare, accidente vătămătoare în laboratoarele unde au făcut experimente.
Fiecare omuleț, în evoluția lui de la copilărie la maturitate face experimente cu potențial de distrugere parțială în laboratoarele sufletului propriu. Nu sunt de nerecuperat, aceste daune. De cele mai multe ori, din ruinele unui incendiu se nasc cele mai consistente edificii iar misticii ar trebui să ia în serios metafora legată de renașterea Păsării Phoenix din propria cenușă. Coerența discursului nostru, în fața copiilor noștri, discurs ținut cu dragoste, cu acceptare, cu înțelegere și recunoașterea propriilor noastre limite și propriilor noastre greșeli, sunt singurele tămăduitoare și transformatoare a generației pe care o dorim capabilă să ne plătească pensiile.
Lia BEJAN, cu o experiență vastă în presă scrisă, radio, televiziune și agenții de știri, cronicar al societății contemporane românești, a perseverat în a pune lupa pe tot ceea ce a constituit viața politică și influența acesteia asupra fiecărui român.
A ocupat funcțiile de publicist-comentator și editorialist la Expres, Adevărul, Curentul, Ziarul Financiar și Gardianul, iar în prezent își desfășoară activitatea, de mai bine de 15 ani, în cadrul departamentului de presă al Senatului, pe profil de comunicare instituțională.
