Conform Constituției României, fără echivoc, România este stat național, suveran și independent, legea fundamentală nelăsând loc la interpretări legislative.
Art. 1 – Statul român
(1) România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
Art. 2 – Suveranitatea
(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.
(2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Conform definiției Dicționarului explicativ al limbii române, suveranitate, substantiv feminin, reprezintă:
1. Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; putere supremă; sinonime: independență
1.1. Atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state.
1.1.1. Suveranitate națională = independența unui stat față de alte state în ce privește afacerile interne și relațiile externe.
1.1.2. Suveranitatea poporului = putere, autoritate supremă care emană de la popor.
Politic vorbind, suveranismul este o doctrină care promovează prioritatea suveranității naționale și autonomia statului național în raport cu influențele externe, fie că acestea sunt organizații internaționale, corporații transnaționale sau state, susținând că statul trebuie să își păstreze controlul asupra politicilor sale interne și externe, fără intervenții din partea organizațiilor supranaționale sau a altor state. Este un termen folosit frecvent în contextul dezbaterilor despre globalizare și integrare regională, fiind asociat cu opoziția în fața acestora.
Din punct de vedere cultural-identitar, suveranismul este un curent ideologic care promovează protejarea identității culturale, tradițiilor și valorilor naționale, considerând că acestea pot fi amenințate de influențe externe sau de uniformizarea culturală asociată cu globalizarea. Acest curent pune accent pe ideea că națiunea reprezintă fundamentul coeziunii sociale și politice.
Definiția juridică dată suveranismului reflectă principiul conform căruia suveranitatea unui stat este supremă, ceea ce înseamnă că autoritățile naționale trebuie să dețină competența exclusivă în domenii esențiale precum legislativul, apărarea și altele. În acest context, suveranismul poate apărea ca reacție la cedarea de suveranitate / transferul de competențe către entități supranaționale, cum ar fi marile cluburi europene si euroatlantice.
Privind din perspectivă economică, suveranismul promovează autonomia acesteia, subliniind importanța controlului național asupra resurselor, producției, comerțului și politicilor fiscale, implicând măsuri precum limitarea dependenței de piețele externe, protecționism prin tarife și reglementări pentru sprijinirea industriilor locale, susținerea monedei naționale și a politicii monetare autonome, dar și evitarea influențelor excesive ale organizațiilor financiare internaționale, cele mai cunoscute fiind FMI și Banca Mondială.
Exponenții suveranismului economic critică globalizarea economică și dependența de lanțurile de aprovizionare globale, militând pentru dezvoltarea economică centrată pe prioritățile naționale.
Printre caracteristicile principale ale suveranismului, identificăm accentul pus pe ideea că statele ar trebui să-și exercite drepturile suverane fără interferențe externe, criticând deschis globalizarea, făcând opoziție extinderii acesteia, fiind percepută ca o reacție la pierderea identității naționale în fața uniformizării globale.
De asemenea, suveranismul promovează la vedere apărarea frontierelor, prin controlul strict al acestora, respingând inițiativele care favorizează imigrația substanțială sau integrarea forțată a populațiilor, acestea fiind considerate o amenințare la adresa identității naționale.
În loc să susțină cooperarea multilaterală prin organizații internaționale, exponenții suveranismului favorizează tratatele bilaterale care păstrează un control mai mare asupra relațiilor diplomatice.
Exemple de suveranism găsim în Europa, cele mai cunoscute formațiuni politice fiind Frontul Național din Franța (acum redenumit Adunarea Națională) sau Liga Nordului din Italia, care promovează un discurs împotriva integrării europene, susținând întoarcerea puterilor de decizie de la Bruxelles către capitalele naționale, criticând influența globală a SUA, NATO sau UE asupra politicilor naționale.
Un alt exemplu de suveranism este cel al ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, având la bază dorința de a recâștiga controlul asupra frontierelor, legislației și politicilor comerciale.
Suveranismul mai este vizibil în politica externă a Rusiei, care promovează „suveranitatea multipolară”, ca parte a „teoriei lumii multipolare” sau în politica „America First” („America pe primul loc”) aparținând președintelui SUA, Donald Trump.
Politica „America First” este un proiect de bază al administrației Trump, care a influențat atât politica internă, cât și cea externă a SUA, viziunea centrală fiind naționalismul economic și suveranitatea, concomitent cu protecția intereselor statale, orientate către maximizarea beneficiilor pentru cetățenii americani, în detrimentul globalismului și al angajamentelor internaționale excesive.
Cedarea de suveranitate
Cedarea de suveranitate se referă la procesul prin care un stat renunță, voluntar, formal, la exercitarea unor atribuții sau competențe suverane, în favoarea unor entități externe, de obicei organizații internaționale, regionale sau supranaționale.
Această cedare implică transferul unor puteri decizionale cu privire la legislația, politica externă, politica economică, securitatea sau alte domenii de interes național.
De exemplu, statele membre UE cedează o parte din suveranitatea lor către Parlamentul European, Comisia Europeană sau Curtea de Justiție a UE, pentru a beneficia de integrare politică și economică.
Un alt exemplu ar fi acceptarea regulilor pieței unice și a reglementărilor privind moneda Euro, pentru statele din zona Euro.
Prin tratate sau convenții, statele cedează o parte din suveranitatea lor pentru respectarea reglementărilor internaționale impuse de Organizația Națiunilor Unite ori de Organizația Mondială a Comerțului.
De cele mai multe ori, cedarea de suveranitate nu este totală, ea fiind doar condiționată, astfel că un stat poate accepta regulamentele internaționale doar într-un domeniu specific, cum ar fi drepturile omului, mediu sau comerț.
Susținătorii partajării suveranității consideră că acest proces permite cooperarea mai eficientă între state și soluționează problemele regionale/globale cu beneficii comune, printre acestea regăsindu-se accesul la marile piețe sau securitatea colectivă.
În traducere, cedarea de suveranitate este un compromis între autonomia/suveranitatea națională și avantajele colaborării internaționale.
Ce opinii exprimă criticii suveranismului?
Criticii suveranismului invocă izolaționismul, întrucât această politică poate duce la o însingurare a statului pe scena internațională, afectând cooperarea și dezvoltarea economică.
Suveranismul poate fi asociat cu naționalismul excesiv, ceea ce poate conduce la tensiuni interetnice sau la politici restrictive împotriva minorităților.
Totodată, politicile economice protecționiste pot genera ineficiențe economice, acestea putând duce la stagnare economică și pierderea competitivității pe termen lung.
Problemele provocărilor globale, precum schimbările climatice, migrația sau securitatea globală necesită soluții cu implicarea actorilor internaționali, ceea ce suveranismul adesea respinge.
Criticii acestui fenomen consideră că cedarea de suveranitate reprezintă o amenințare la adresa independenței naționale, limitând capacitatea statelor de a lua decizii în mod autonom.
Își poate permite România suveranismul?
Cu siguranță că da, însă nu în integralitatea dată de multiplele sale definiții.
România este considerată un stat suveran din punct de vedere politic, conform principiilor dreptului internațional. Aceasta înseamnă că își exercită suveranitatea națională pe teritoriul său, având autoritate supremă asupra afacerilor interne și externe, însă această suveranitate este exercitată în cadrul unor angajamente și limitări asumate voluntar, în calitate de parte la tratatele internaționale, pe de o parte, și de membru al UE și NATO, pe de alta.
România își poate proteja capacitatea de a lua decizii în domenii critice, precum politica fiscală, legislația internă și externă și securitatea națională, fără a fi constrânsă excesiv de reguli impuse de organizații internaționale sau parteneri externi.
România poate deține controlul asupra resurselor naturale importante (petrol, gaze, minerale, păduri), fără influențe majore din partea companiilor străine sau a reglementărilor europene, în cazul în care dorește acest lucru.
Într-un context globalizat, pentru reafirmarea identității naționale, România poate să promoveze suveranismul ca mijloc de conservare a limbii, culturii și valorilor tradiționale, ca reacție împotriva tendințelor de uniformizare culturală.
În cadrul preocupărilor legate de migrație și demografie, curentul suveranist poate susține controlul frontierelor pentru protejarea structurii demografice a României, în special în fața fenomenelor migraționiste ilegale. De asemenea, poate reacționa la presiunile economice și sociale în contextul globalizării, ca urmare pierderii forței proprii de muncă calificate prin migrație.
Retorica discursului suveranist românesc, este axată în principal pe politica energetică, dorindu-se un control sporit asupra resurselor, în contextul reglementărilor impuse de partenerii externi.
Politica suveranistă în ceea ce privește Roșia Montană a fost marcată de un discurs despre protecția resurselor naturale și pe deciziile naționale cu privire la exploatarea acestora, cu accent pe protecția patrimoniului natural și cultural și pe neacceptarea intervențiilor străine sau presiunilor corporative asupra deciziilor interne.
Discursul suveranist subliniază păstrarea autonomiei fiscale, respingând armonizarea fiscală la nivel european, care ar putea favoriza statele dezvoltate.
Imigrația este de asemenea un subiect dezbătut, fiind sesizată o poziție rezervată în privința acceptării cotelor obligatorii de refugiați impuse de Uniunea Europeană, cu focalizare pe faptul că fiecare stat ar trebui să-și decidă propria politică în această privință.
Exponenți ai suveranismului românesc au manifestat temeri legate de politica agricolă, în sensul achiziționării unor terenuri agricole românești de către investitori străini, ceea ce a condus la apariția unor inițiative legislative care urmăreau limitarea acestui fenomen.
România, ca orice alt stat, dorește să-și exercite suveranitatea pentru a-și proteja interesele naționale, cultura, economia și securitatea. Ideea de suveranitate este esențială într-un context internațional în continuă schimbare, iar dezbaterile despre suveranism se ivesc atunci când deciziile interne sunt influențate excesiv de actori externi.
Suveranismul poate fi în același timp o alegere pragmatică, dar și o retorică politică.
Deși ideea de suveranitate este atractivă, în contextul nemulțumirilor populației față de influențele externe, suveranismul poate fi folosit ca retorică politică pentru a câștiga sprijin electoral. După cum se știe, România este parte a unor structuri internaționale importante, ceea ce implică cedarea parțială a unor atribute de suveranitate în schimbul accesului la piețe comune, finanțare pentru dezvoltare prin fonduri europene, precum și garanțiile de securitate oferite de NATO, acestea fiind printre cele mai importante.
Dacă din multe perspective suveranismul poate fi susținut și justificat, din perspectivă economică, aș folosi cuvântul imposibil. Cel puțin deocamdată.
După cum se știe, România se împrumută de la o serie de instituții financiare internaționale pentru a finanța diverse proiecte de infrastructură, pentru dezvoltare economică și pentru a acoperi deficitele bugetare.
Fondul Monetar Internațional (FMI), oferă împrumuturi pentru sprijinul stabilității macroeconomice, de obicei în situații de criză financiară. România a încheiat mai multe acorduri cu FMI, în special în perioadele de recesiune economică.
Banca Mondială, sprijină proiecte de dezvoltare, investiții în educație, sănătate, infrastructură, mediu, dar și reforme instituționale. România a beneficiat de împrumuturi în acest sens.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), finanțează proiecte pentru dezvoltarea sectorului privat și pentru îmbunătățirea infrastructurii. România colaborează cu BERD pentru investiții în energie regenerabilă, infrastructură urbană și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.
Banca Europeană de Investiții (BEI) oferă împrumuturi pentru proiecte de infrastructură, transport și energie. Este unul dintre cei mai mari finanțatori ai României în cadrul marilor proiecte, inclusiv cele cofinanțate din fonduri europene.
Comisia Europeană, oferă împrumuturi prin mecanismele Uniunii Europene, PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență) fiind probabil cel mai cunoscut mecanism prin care România accesează granturi și împrumuturi pentru investiții în digitalizare, tranziția verde, infrastructură și educație.
Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (CEB), oferă finanțare pentru proiecte sociale, sănătate și educație. România colaborează cu CEB în proiecte de modernizare a infrastructurii sociale, renovarea școlilor și grădinițelor, dezvoltarea spitalelor și centrelor de sănătate precum și construirea de locuințe sociale.
Instituții regionale de finanțare. România colaborează și cu alte instituții financiare regionale, cum ar fi Inițiativa Central Europeană (CEI), pentru proiecte transfrontaliere și în cercetare, dar și Black Sea Trade and Development Bank (BSTDB), pentru finanțarea infrastructurii și sprijinirea IMM-urilor. Aceste instituții financiare oferă împrumuturi pe termen lung în condiții favorabile.
Piețele financiare internaționale. România emite obligațiuni pe piețele internaționale (Eurobonduri/Euroobligațiuni) atrăgând capital de la investitori instituționali și privați, sub supravegherea agențiilor de rating și a piețelor de capital.
România combină aceste surse pentru a eficientiza costurile de finanțare, pentru a finanța deficitul bugetar, pentru sprijini obiectivele de dezvoltare economică, pentru proiecte strategice și pentru nevoi de refinanțare.
În timp ce împrumuturile internaționale sunt esențiale, ele vin și cu obligații privind reforma și buna gestionare a fondurilor publice, acestea nefiind pe placul cetățenilor, într-o anumită măsură.
Cu toate acestea, există unele țări care, din diverse motive, aleg să nu se împrumute masiv de la organizații internaționale financiare, preferând să evite condițiile stricte asociate acestor împrumuturi sau au suficiente resurse interne și externe pentru a-și finanța nevoile.
În contextul unei clasificări, le-aș încadra astfel:
Țări cu economii foarte dezvoltate, precum Statele Unite, Germania, Japonia, Elveția și Norvegia, cu economii puternice, monede stabile și acces ușor la piețele financiare internaționale. Aceste țări contribuie financiar la bugetele organizațiilor internaționale, fără să aibă nevoie de sprijin major din partea acestora.
SUA, cu cea mai mare economie din lume, este principalul contributor al organizațiilor internaționale financiare, fiind în poziția privilegiată de a oferi împrumuturi. Dolarul american este utilizat în tranzacțiile internaționale, reprezentând o parte semnificativă a rezervelor valutare globale.
Germania este motorul economic al Uniunii Europene și are un excedent comercial consistent, ceea ce înseamnă că produce mai mult decât consumă, fiind cunoscută pentru disciplina fiscală, ceea ce o face să evite datoriile excesive, împrumuturile fiind planificate strict în funcție de nevoi.
Japonia are o rată mare de economisire în rândul cetățenilor săi, ceea ce permite guvernului să se finanțeze prin vânzarea de obligațiuni către investitorii interni. Un mare procent din datoria publică a Japoniei este deținut de investitori interni, ceea ce reduce dependența de finanțare externă.
Elveția este un hub financiar global, cu o economie bine diversificată, care menține un nivel scăzut al datoriei publice, împrumuturile externe nefiind necesare. Moneda elvețiană este considerată un refugiu sigur în perioade de incertitudine economică globală, ceea ce oferă guvernului elvețian acces facil la finanțare.
Norvegia deține unul dintre cele mai mari fonduri suverane din lume, acumulat din veniturile din petrol și gaze. Acest fond acoperă nevoile financiare ale țării, exporturile de energie (petrol și gaze) asigurând un flux constant de bani către bugetul de stat.
Țări bogate în resurse naturale, precum Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite și Kuweit, beneficiază de venituri substanțiale din exporturile de petrol și gaze, ceea ce le permite să evite împrumuturi masive de pe piețele internaționale, având datorii externe minime.
Arabia Saudită este unul dintre cei mai mari exportatori de petrol din lume, ceea ce îi oferă venituri considerabile, deținând fonduri semnificative, preferând să finanțeze proiecte strategice care promovează diversificarea economică prin parteneriate și inițiative proprii.
Țări care evită în mod deliberat împrumuturile internaționale:
China (regiunea Macao), deși este membră în cadrul organizațiilor internaționale, evită să se împrumute de la acestea, având rezerve valutare imense și capacitatea de a-și finanța propriile nevoi.
Rusia, în ultimii ani, a evitat împrumuturile de la instituțiile internaționale, ca parte a politicii de suveranitate economică, împrumuturile de la organizații internaționale fiind percepute ca o amenințare la adresa suveranității naționale.
Statul Brunei, cu resurse naturale bogate, în special petrol și gaze, are un surplus bugetar semnificativ.
Țări izolate politic sau care resping instituțiile financiare:
Coreea de Nord nu colaborează cu organizații financiare internaționale din cauza sistemului său politico-economic, care a condus la izolarea sa pe scena internațională.
Iranul, care din cauza sancțiunilor economice și a dorinței sale de independență financiară, evită finanțările internaționale. Iranul încearcă să își reducă dependența de sursele externe prin stimularea producției interne și prin relații economice cu parteneri alternativi (China, Rusia). Fiind unul dintre cei mai mari producători de petrol, Iranul folosește veniturile din exporturi pentru a-și finanța nevoile.
Cuba, din cauza izolării economice și politice, are un nivel redus al datoriilor externe, dat fiind că îi este limitat accesul la piețele globale.
Poate fi România un stat suveran conform definiției în condițiile în care se împrumută frecvent la organizațiile financiare internaționale?
Cu siguranță, România poate fi considerată un stat suveran în sensul juridic și politic al termenului, deoarece deține controlul asupra teritoriului său și al politicilor sale interne și externe.
Totuși, frecventele împrumuturi de la organizațiile financiare internaționale pot ridica întrebări cu privire la gradul de autonomie economică al României. Aceste împrumuturi implică adesea condiționalități, care pot influența deciziile interne și pot genera percepția unei suveranități reduse.
Împrumuturile de la organizații precum FMI, CE sau BM vin deseori cu condiții stricte, cum ar fi implementarea unor reforme structurale, reducerea cheltuielilor publice, majorarea taxelor, reducerea deficitului bugetar sau ajustarea fiscală.
Aceste condiționări forțează guvernul să adopte politici care nu reflectă neapărat prioritățile interne, ci cerințele creditorilor.
România se împrumută frecvent pentru a acoperi deficitul bugetar. În lipsa accesului la resurse interne suficiente, dependența de piețele financiare și instituțiile internaționale reduce capacitatea deciziei independente, indicând o suveranitate economică afectată.
Într-o lume interconectată, niciun stat nu poate fi complet suveran din punct de vedere economic. În momente de criză severă, chiar și țările dezvoltate se împrumută, cu diferența este că ele au mai mult control asupra condițiilor în care obțin finanțarea.
România, fiind o economie emergentă, depinde de actori financiari globali, care îi reduce spațiul de manevră. Ca stat membru al UE, respectă reguli fiscale și economice comune, precum criteriile de deficit bugetar impuse de Pactul de Stabilitate și Creștere. Aceste reguli limitează autonomia deciziilor economice, chiar dacă calitatea de membru al UE aduce beneficii semnificative.
Bugetul României depășește constant veniturile, obligând-o să se împrumute pentru a finanța cheltuieli curente și investiții publice. Așadar, în loc să fie utilizate integral pentru dezvoltare, o parte semnificativă a veniturilor statului este destinată plăților dobânzilor și datoriilor.
Fiind considerată o țară cu risc mai mare decât statele dezvoltate, România plătește dobânzi mai mari pentru împrumuturi, creând o presiune pe buget, adică reducerea resurselor disponibile pentru investițiile interne.
O altă criză financiară internațională va afecta și mai mult capacitatea României de a se finanța, reducându-i autonomia, și așa fragilă.
România are suveranitate economică doar din punct de vedere teoretic, în sensul că își poate stabili propriile politici economice, bugetare și fiscale. În practică, suveranitatea economică a României este limitată de factorii sus-enumerați.
Suveranitatea deplină fără suveranitatea economică nu există, aceasta fiind, probabil, cea mai importantă. Dacă România își dorește acest lucru, se pot căuta și găsi soluții pentru consolidarea suveranității economice și reducerea dependenței de împrumuturile externe.
Astfel, România ar trebui să crească veniturile interne, prin îmbunătățirea colectării taxelor și reducerea evaziunii fiscale, să dezvolte sectoare strategice, prin investiții în industrii cu valoare adăugată mare, să eficientizeze cheltuielile publice/reducerea cheltuielilor neproductive, prin eliminarea risipei în administrația publică, să prioritizeze proiectele de impact și investițiile în domenii strategice, să stimuleze economia națională, prin sprijinirea IMM-urilor și dezvoltarea infrastructurii și, evident, să diversifice parteneriatele economice.
În concluzie
Suveranismul este o reacție la sentimentul de pierdere a controlului național într-o lume globalizată, al dezechilibrului între autonomia națională și mediul internațional.
Cu siguranță că România își dorește să fie suverană pentru a-și proteja interesele naționale și pentru a-și păstra identitatea într-un context globalizat, acest aspect fiind totuși greu de atins într-o lume interdependentă, în care statul nostru încearcă să găsească un echilibru între autonomia națională și apartenența la structurile internaționale.
România este suverană din punct de vedere economic doar de principiu, pentru că în practică, suveranitatea sa economică este limitată de dependența externă de finanțare. Putem vorbi de suveranitate din punct de vedere juridic și politic, dar frecventele împrumuturi de pe piețele financiare externe afectează gradul său de suveranitate integrală.
Pentru a-și consolida această suveranitate, România trebuie să reducă dependența de împrumuturi, să își gestioneze mai eficient resursele și să adopte politici economice sustenabile care să reducă deficitul și datoria publică, ocazie cu care să putem vorbi de suveranitate, în toate componentele sale.
Dar, pentru că suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine, tot așa, cel puțin deocamdată, suntem prea săraci ca să ne permitem suveranitatea plenară, poziția noastră pe harta ideologică fiind pe undeva, printre ele, apropiată ba de una, ba de cealaltă, după cum bate vântul politic.
Ionuț RITEȘ este doctor în științe politice și specialist în managementul informațiilor. Deține funcția de Șef al Biroului pentru protecția informațiilor clasificate din Camera Deputaților, precum și pe cea de președinte al Centrului de Strategii Aplicate și de Secretar general de redacție al revistei Diplomacy & Intelligence.
Este lector asociat la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea Babeș-Bolyai. Membru al Ligii Scriitorilor din România, este autor al mai multor lucrări de specialitate și al unor volume de povestiri.
Aparent fără legătură, este Maestru al Sportului în aeronautică, multiplu campion național și recordman mondial la parașutism și paramotor.
