Vlad PERJU
M-am întrebat adesea: de ce această dorință arzătoare de a merge la Athos? De ce această „bătălie” pentru un loc în „sejurul athonit”? Ce cauți acolo, suflete? Călugări zburători? Viziuni, profeții, vindecări? Minuni la comandă, semne care să-ți cutremure inima – orice, numai să fie spectaculos?
Și totuși, aud cum valuri de oameni, mii și mii, pornesc către Munte. Să atingă sfințenia, să respire mireasma duhovnicească a locului. Dar oare chiar o simt? Sau trec pe lângă ea, orbiți de propriile așteptări?
Sfântul Munte Athos – acest colț de lume încremenit în rugăciune – este una dintre cele mai sfinte inimi ale Ortodoxiei. Așezat pe o limbă de pământ înfiptă în Marea Egee, Athosul nu este doar o peninsulă stâncoasă, ci o cetate a tăcerii, locuită de bărbați ai rugăciunii și ai nevoinței.
De mai bine de o mie de ani, aici se aprinde și se păstrează nestinsă candela credinței. Se spune că Maica Domnului, ajunsă aici cu Sfântul Ioan, s-a îndrăgostit de frumusețea locului și l-a cerut Fiului ei – iar El i l-a dăruit. De aceea se numește Athosul „Grădina Maicii Domnului” – o grădină unde femeia nu pășește, din respect pentru legământul cel sfânt.
Viața monahală aici s-a închegat din veacuri vechi, din tăcerea sihaștrilor și lacrimile pustnicilor.
În anul 963, Sfântul Atanasie Athonitul a înălțat Marea Lavră și a deschis porțile unei lumi cu totul aparte – o lume ce trăiește după rânduiala bizantină, în asceză, rugăciune și tăcere. Zilele încep la miezul nopții, cu miezonoptica, și se împletesc cu Liturghie, muncă și liniștire. Fiecare clipă se sfințește.
Spiritualitatea athonită nu este despre forme exterioare. Este despre:
- isihasm – rugăciunea inimii, șoptită adânc: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă…”;
- asceză – lepădarea de sine și lupta cu patimile;
- slujbe de o frumusețe răvășitoare, lungi cât noaptea de veghe a sufletului;
- Maica Domnului, care nu e doar ocrotitoare, ci Regina nevăzută a acestui loc.
Athosul strălucește ca un far tainic, risipind raze duhovnicești spre toate zările Ortodoxiei — din inima Greciei până-n adâncurile Rusiei, din munții Balcanilor până-n freamătul tăcut al diasporei. Rădăcina vie a neamului românesc pulsează acolo, în Schitul Prodromu, unde icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Prodromița” veghează, neadormită, peste suflarea rugăciunii neîncetate.
Dar această prezentare – fie ea și poetică – nu poate înlocui adevărul profund: Athosul nu e locul celor grăbiți sau curioși. Este locul celor care caută cu inimă sinceră. Nu e o destinație turistică, ci o întâlnire – cu Dumnezeu, cu sinele, cu tăcerea.
Pelerinajul athonit nu e o excursie religioasă, ci un drum lăuntric. Cine pornește spre Munte trebuie să o facă cu inima plecată, cu sufletul în genunchi. Pregătit prin rugăciune, spovedanie, post și tăcere. Cu îmbrăcăminte cuviincioasă și atitudine smerită.
Când pășești în Grădina Maicii Domnului, intri într-o altă lume – lumea rugăciunii neîncetate, a duhului adânc. Aici:
- nu ești chemat să observi, ci să trăiești;
- nu contează câte fotografii ai făcut, ci cât ai tăcut;
- nu întreba călugărul de viitor, ci întreabă-l de inimă;
- participă la slujbe, chiar dacă sunt lungi – acolo bate inima Athosului.
Părintele Grigorie, starețul mănăstirii Dohiariu, spunea în cuvântul său către frați că viața monahală nu înseamnă comerț, nici prosperitate, nici imagine. Înainte, monahii trăiau din munca mâinilor și din rugăciune. Nu făceau negoț cu harul.
„Viața monahală nu înseamnă comerț, prosperitate sau imagine. Odată, monahii trăiau din munca mâinilor și din rugăciune, nu făceau negoț cu harul sfânt. Din veacuri îndepărtate, călugării ortodocși cultivau pământul, nu aveau companii, nici afaceri — trăiau din rodul muncii lor. Astăzi, uneori, lucrurile s-au schimbat, dar să nu uităm că lucrurile făcute manual sunt binecuvântate. Nu trebuie să ajungem la prosperitate și comerț în Muntele sfânt. Să nu lăsăm viermele comerțului să roadă tradiția. Călugării nu sunt negustori de minuni sau produse efemere. Viața monahală trebuie să rămână săracă —așa a fost și trebuie să rămână mereu.
Avva Pamvo spunea: „Lasă-ți haina trei zile afară, iar dacă după acest răstimp nimeni nu o ia, atunci o îmbraci.” Călugării nu păstrau nimic în exces, căci nu aveau nevoie. De asemenea, când părintelui Efrem Katunakiotul i se trimitea un colet necerut, îl trimitea înapoi. Trebuie să păstrăm tradiția așa cum am primit-o de la monahismul egiptean — sărăcia lui Hristos din Betleem și Nazaret trebuie să rămână vie.”
Da, ceva înlăuntrul tău va purta pentru totdeauna semnătura Athosului – dacă nu vii cu pretenții, ci cu plecăciune; dacă nu cauți sfințenie la vedere, ci o lași să te respire. Oamenii vin în Sfântul Munte purtând cu ei duhul lumii, împovărați de zgura patimilor, iar în loc să se spele în tăcerea care curăță și sfințește, tulbură adierea harului – adesea fără a-și da seama – și ating, fără voie, sufletele celor ce se nevoiesc cu lacrimă și taină. Cerem de la Athos mai mult decât poate da – sau, mai adevărat spus, cerem ceea ce nu poate fi dat, ci doar primit cu inimă zdrobită și duh smerit.
M-a tulburat adânc mărturia Sfântului Porfirie Kavsokalivitul – o clipă tainică din pustia Athosului, unde nici omul, nici timpul nu pășeau:
„Mica mea privighetoare, cine ţi-a spus că voi trece pe aici? Aici nu se apropie nimeni, este un loc nestrăbătut. Cât de frumos îţi împlineşti, fără răgaz, îndatorirea ta, rugăciunea ta către Dumnezeu! Câte îmi spui, privighetoarea mea, câte mă înveţi! Dumnezeul meu, sunt mişcat. Privighetoarea mea, cu cântecul tău îmi arăţi cum să-L laud pe Dumnezeu, îmi spui mii de lucruri, multe, foarte multe…
Am zis: „De ce? Avea lume în faţa ei? Ştia că sunt eu şi o auzeam? Cine o asculta? De ce a mers în locuri atât de ascunse? Dar celelalte privighetori din desiş, de pe maluri, care cântă ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa, cine le ascultă pe toate? De ce fac asta? De ce merg în locuri aşa de ascunse? Scopul este închinarea, cântarea Ziditorului lor, slujirea lui Dumnezeu”. Aşa îmi ziceam.
Nu le păsa dacă le aude cineva, dar tânjeau după singurătate, după linişte, după pustie, după tăcere, ca să le audă – cine altul, dacă nu Făcătorul şi Ziditorul tuturor, Cel ce le-a dăruit viaţă, şi suflare, şi glasˮ[1].
Închei cu un cuvânt care mi-a atins inima adânc: un dialog plin de lumină, rostit în taina Sfântului Munte, între un monah și un suflet călător, rătăcit printre umbrele gândurilor lumești:
„[…]Dar n-aţi înţeles, iubitul meu, a grăit monahul Hrisostom, că monahul este în afară de lume? Că el este un nazireu, pus deoparte pentru Dumnezeu, o existenţă suspendată între cer şi pământ? Dumnezeu ia pe omul cel lumesc din grijile lui, îl smulge din tulburările lui, din prilejurile de slavă, deşartă, din plăcerile vieţii, din orice parfum de pământ şi ţarină, îl curăţă de greutăţile de prisos şi-l introduce într-o, lume fericită şi de rai, aceia a filozofiei noastre celei mai înalte, după Hristos. Îl îmbracă cu haină îngerească şi-l ajută să încalţe în picioarele lui sandalele întru „pregătirea Evangheliei păcii”. Şi-i zice: „Te-am eliberat de grijile lumii, spinii aceştia ai sufletului şi te-am ridicat la vrednicia de slujitor al spiritului. În lume, rob fiind al aşezămintelor ei şi a răutăţii ei inevitabile, numai cu greu te-ai fi putut apropia de Mine, de ai fi fost vrednic să te apropii şi a auzi glasul Meu. Numai cu greu ai fi putut să Mă cunoşti şi numai foarte rar ţi-ai fi adus aminte de Mine. Iau de pe umerii tăi greutăţile legiuite, corespunzătoare orânduirii oamenilor din lume. Te eliberez de sclavia necesităţilor omeneşti. Şi te chem mai aproape de Mine, vreau să te fac egal cu puterile cele cereşti îngereşti şi-ţi voi încredinţa cea mai frumoasă misiune, care s-a dat vreodată oamenilor. Vreau să te rogi bunătăţii Mele, neîntrerupt, pentru tine şi pentru fraţii tăi şi să-i ajuţi în nevoile lor duhovniceşti pe cât îngăduie rânduiala ta. Trebuie să fii un vultur al spiritului. Mai presus de slăbiciunile şi de patimile omeneşti. Un bâtlan aducător de cântări de laudă te-am aşezat. Dragostea ta serafică faţă de Mine trebuie să ardă ca o făclie în pieptul tău, noaptea şi ziua. Timpul, pentru tine nu va trece. Vei fi lipit de contemplarea Mea, care nu poate fi redată în cuvinte, într-o beţie sfântă din dulceaţa cea fără de saţ a slavei Mele. Te numesc înger.”[2]
Athosul nu se explică.
Se trăiește.
În tăcere. În rugăciune. În smerenie.
Pelerinajul nu se termină când pleci, ci abia atunci începe – în inima ta.
[1] Ne vorbeşte părintele Porfirie, editura Egumeniţa, 2003
[2] Dialoguri la Athos – între cer și pământ, editura, Deisis,2015
Vlad PERJU trăiește la granița fină dintre cuvânt și tăcere, între lumea agitată a comunicării publice și taina unei căutări lăuntrice, adânci.
Este absolvent al Facultății de Jurnalism și Științe ale comunicării, cu o activitate consolidată în domeniul comunicării instituționale.
Își desfășoară activitatea în cadrul Biroului de presă al Senatului României, loc unde vocația dialogului și a echilibrului devine realitate. În paralel, sprijină tinerii în formare, ca îndrumător al studenților care vin în practică, oferindu-le nu doar ghidare profesională, ci și un exemplu de a fi.
Dincolo de carieră, însă, viața lui e una a căutării duhovnicești. Atras de lumina discretă a Ortodoxiei, aprofundează cu smerenie scrierile Părinților Bisericii, însetat nu de cunoaștere de dragul științei, ci de înțelegerea sensului vieții, de întâlnirea cu adevărata liniște – aceea care nu țipă, ci doar șoptește.
Îmbinând rigoarea comunicării publice cu nevoia de sens și introspecție, este un exemplu de echilibru între lume și spirit, între cuvânt și tăcere.
