Vlad PERJU
De la primele comunități creștine din Ierusalim și până la Biserica „universală” de astăzi, lucrurile s-au schimbat semnificativ, dar s-au păstrat și anumite continuități. Este relevant să privim cu atenție la preocupările și valorile creștinilor din primele secole și să le comparăm cu modul în care trăiesc credința creștinii de astăzi.
Texte vechi, precum Didahia, cunoscută și sub numele de Învățătura celor Doisprezece Apostoli, epistolele lui Ignatie al Antiohiei, ale lui Clement Romanul, dar și scrierile Noului Testament, conturează limpede preocupările și organizarea acelor comunități.
În primul capitol al Didahiei se vorbește despre două căi a vieții și a morții – și e clar că primii creștini erau foarte atenți să rămână fideli învățăturilor apostolilor. Ei evitau orice învățături greșite, care putea duce la erezii, și erau foarte preocupați să păstreze credința autentică, fără să o amestece cu alte religii.
O altă grijă importantă era unitatea comunității. Se punea mult accent pe respectul față de episcopi, preoți și diaconi, pentru că ei erau considerați cei care țineau comunitatea legată și ordonată spiritual.
Viața morală era un aspect esențial, mai ales într-o lume păgână. Creștinii erau chemați să trăiască altfel, să iubească și să ierte, să respingă imoralitatea, să fie cinstiți și să ajute pe cei săraci, „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatamă și vă prigonesc”.
Sfânta Euharistie ocupa un loc central în viața comunității, fiind percepută ca Trupul și Sângele real ale lui Hristos. Participarea la Euharistie presupunea o viață curată și primirea botezului valid.
De asemenea, primii creștini trăiau în permanență cu gândul la a doua venire a lui Hristos — Parusia. Convingerea că Domnul poate reveni în orice moment le influența profund stilul de viață.
În plus, mulți erau pregătiți să sufere sau chiar să moară pentru credință. Martiriul era considerat o cale spre desăvârșire, iar mucenicii trăiau cu convingerea că Domnul îi întărește în timpul suferinței, astfel încât puteau mărturisi credința cu bucurie, în puterea Duhului Sfânt.
Provocările creștinismului contemporan
În secolul XXI, preocupările creștinilor s-au diversificat, iar în multe situații s-au diluat. Căutarea confortului și a siguranței, deși firească, a dus la o diminuare a implicării reale în viața de credință. Libertatea religioasă, deși un câștig remarcabil, vine cu riscul superficialității și al formalismului.
Euharistia între Tradiție și viziuni moderne
În multe comunități, participarea la Sfânta Euharistie a devenit o rutină sau un simplu act simbolic. În special în societățile occidentale, un număr semnificativ de creștini se împărtășesc rar sau deloc. Se observă o tensiune între viziunea tradițională asupra Euharistiei ca Trup și Sânge real ale lui Hristos și interpretările moderne care o reduc la o simplă comemorare.
Martiriul și suferința: de la realitate la evitare
În multe țări, creștinii nu mai experimentează persecuții directe, iar conștientizarea dimensiunii jertfei s-a diminuat. Totuși, în regiuni precum Orientul Mijlociu sau Africa, martiriul rămâne o realitate dureroasă. În societățile marcate de confort, suferința este adesea evitată sau percepută exclusiv negativ, uitându-se rolul său formator și spiritual.
Autoritatea în Biserică și fragmentarea spirituală
Un fenomen tot mai prezent este contestarea autorității bisericești, în special în Occident. Fragmentarea confesională și individualismul spiritual s-au amplificat. Pe de altă parte, Bisericile tradiționale și-au păstrat structura ierarhică, dar nu fără riscul formalismului. În acest context, echilibrul între ascultarea față de autoritate și responsabilitatea spirituală personală este o provocare actuală.
Așteptarea Parusiei între uitare și extremism
Așteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos a pierdut din intensitatea de odinioară. Pentru mulți, dimensiunea eshatologică a credinței a devenit teoretică sau abstractă. Se conturează două extreme: indiferența și apatia, respectiv obsesia pentru semnele apocaliptice, interpretate speculativ. Redescoperirea unei așteptări echilibrate poate revitaliza viața spirituală și misiunea creștină în lume.
Creștinismul autentic – între ideal și realitate
Există tendința de a trăi credința în mod izolat, în afara comunității ecleziale, ceea ce contrastează cu accentul primilor creștini pe unitate și apartenență. Imitarea lui Hristos nu se limiteaza la un model moral, ci trece mai departe, la insusirea vietii Lui dumnezeiesti, la impreună-mergerea cu El catre cruce si moarte, ceea ce implica lepadarea de lume, de social.
Noi suntem sub presiunea lumii care dă interpretarea întregii noastre vieți, ne schimbăm părerea, ne dăm cu „lumeaˮ, asta este regula socialului. Creștinii de azi au uitat cât de important și greu de învățat și practicat este modelul pe care Hristos ni-l oferă, ieșirea din rolul social-lumesc. Viața creștină pare lumii catrastofică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Cuvântul său ascetic, ne oferă o filă de pateric, în care un monah întreabă un bătrân ascet dacă este posibilă imitarea lui Hristos, iar răspunsul vine numaidecât: celor robiți de lucrurile lumii le este cu neputință să Îl imite pe Hristos, dar cei ce părăsesc toate pentru Hristos se învrednicesc să Îl imite și să țină poruncile Lui.
La rândul său, Sfântul Grigorie al Nyssei aprofundează sensul cuvântului „creștinism”:
„Să examinăm, așadar, mai întâi ce înțeles are cuvântul «creștinism». Poate că oameni mai înțelepți decât mine vor găsi imagini mai înalte și mai nobile, care să se potrivească mai deplin vredniciei acestui cuvânt. După câte pricep eu despre acest termen, ar trebui spus următoarele: În înțelesul cel mai limpede și mai grăitor, cuvântul «Hristos» — din care provine termenul «creștinism» — înseamnă împărat, căci, printr-o accepțiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie desemnează vrednicia împărătească (χρίω [Hrí-o] = ung, așa cum se ungeau împărații)”.
Asumarea cu vrednicie a numelui de creștin implică o transformare profundă a persoanei și unirea acesteia cu harul lui Dumnezeu. Însă, pentru ca această transfigurare să devină realitate, creștinul este chemat să urmeze calea smereniei și a chenozei, pe care Însuși Hristos a parcurs-o.
Tot mai mulți creștini se concentrează azi pe „binecuvântări” materiale, dezvoltare personală și succes, uneori în detrimentul înțelegerii suferinței și sacrificiului. Preocuparea activă pentru a doua venire a lui Hristos s-a diminuat, fiind înlocuită de preocupări cotidiene sau sociale.
În acest climat, unii creștini sinceri au ajuns să creadă în teorii conspiraționiste conform cărora vaccinul ar reprezenta un pericol spiritual, iar acceptarea lui ar echivala cu trădarea credinței. Aceste temeri legate de cipuri, pecete și vaccinuri reflectă mai degrabă criza de încredere și de informare a societății moderne decât o realitate obiectivă.
În esență, credinciosul este chemat să își închine întreaga viață pentru a deprinde însușirile lui Hristos. În viața Sfântului Crescent (15 aprilie) este relatat un scurt dialog între Sfânt și guvernatorul provinciei. Acesta îl întreabă despre soartă, despre patrie și despre nume, iar el răspundea pentru fiecare că este creștin.
Pentru creștinii autentici, asumarea credinței înseamnă discernământ, echilibru și raportarea înțeleaptă atât la știință, cât și la Cuvântul Scripturii, fără a cădea în capcana fricii nejustificate.
Note:
¹ Sunt două căi: una a vieții și alta a morții; și este mare deosebire între cele două căi (Didahia, trad. Dumitru Fecioru, Editura IBMO, 1979, p. 25.)
² Evanghelia după Matei 5, 44.
³„Nimeni din cei robiți de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: „Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție”, aceștia primesc puterea să-L imite pe El și să împlinească toate poruncile Luiˮ. Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic 3, Filocalia, vol. 2, Editura IBMO, 2008, p. 29.
⁴ Sf. Grigorie al Nyssei, Despre înțelesul numelui creștin către Armoniu, PSB 30, p. 438.
Vlad PERJU trăiește la granița fină dintre cuvânt și tăcere, între lumea agitată a comunicării publice și taina unei căutări lăuntrice, adânci.
Este absolvent al Facultății de Jurnalism și Științe ale comunicării, cu o activitate consolidată în domeniul comunicării instituționale.
Își desfășoară activitatea în cadrul Biroului de presă al Senatului României, loc unde vocația dialogului și a echilibrului devine realitate. În paralel, sprijină tinerii în formare, ca îndrumător al studenților care vin în practică, oferindu-le nu doar ghidare profesională, ci și un exemplu de a fi.
Dincolo de carieră, însă, viața lui e una a căutării duhovnicești. Atras de lumina discretă a Ortodoxiei, aprofundează cu smerenie scrierile Părinților Bisericii, însetat nu de cunoaștere de dragul științei, ci de înțelegerea sensului vieții, de întâlnirea cu adevărata liniște – aceea care nu țipă, ci doar șoptește.
Îmbinând rigoarea comunicării publice cu nevoia de sens și introspecție, este un exemplu de echilibru între lume și spirit, între cuvânt și tăcere.
