Vlad PERJU
Și I‑a zis cineva:
„Doamne, puțini sunt oare cei care se mântuiesc?”
Iar El le-a zis:
„Siliti‑vă să intrați pe poarta cea strâmtă; v-o spun Eu vouă că mulți vor căuta să intre și nu vor putea.
Am încercat și încă mă străduiesc să deslușesc ce se întâmplă din clipa în care pășim în biserică, din pridvor acel spațiu periferic, aparent secundar, dar de o semnificație mistică profundă și până la încheierea Sfintei Liturghii, acolo, la întâlnirea dintre afară și înăuntru, dintre profan și sacru, omul este chemat să-și recunoască propria răscruce. Iată de ce zic asta: încă de la intrare, observăm picturi deasupra ușii reprezentări ale Împărăției Domnului și ale iadului, două porți ale veșniciei. Asta sugerează că pridvorul avertizează omul că se află la o răscruce fundamentală. E o intersecție dacă îmi este îngăduit să o descriu astfel în care este pus în fața unei alegeri: drumul spre Dumnezeu sau coborârea în abisul neîmplinirii, în acel „tohu wabohu” al sufletului „nedeslușit și neîmplinit”.
Ambele opțiuni au un impact profund, aproape devastator, asupra sufletului. Omul se află într-o situație limită: e chemat să aleagă. Și dacă nu are motivația unui drum ascetic, dar nici curajul unei vieți trăite în păcat, rămâne suspendat într-un compromis; „alegând pridvorul”, unde cel căldicel nu-și găsește locul nici în cer, nici pe pământ, ci e lepădat din gura Domnului, cum putem citi în Apocalipsa Sfântului Ioan, capitolul 3, versetele 15-16:
„ Îți știu faptele: tu nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece ori fierbinte!
Așa, pentru că ești căldicel nici fierbinte, nici rece , am să te vărs din gura Mea.”
Acest comportament căldicel îl face pe om incapabil să urce pe treapta care conduce sufletul spre sfințenie și comuniune cu Dumnezeu, dar nici să-și asume răul fără regrete. Pridvorul bisericii, pe care l-am introdus fără nicio sfială în interiorul lăcașului sfânt, nu aduce izbăvirea.
Însă, odată pășit pragul, miracolul se împlinește: în Pronaos ne așteaptă Maica Domnului, ca o rază de lumină ce ne întâmpină în taină. Pas cu pas, spre Altar, tot Ea, dar de această dată împreună cu Pruncul, pecetluiește palatul inimii. Astfel, într-o clipire de privire lăuntrică, Biserica ni se arată deopotrivă Pântec și Naștere, dar și mormânt sacru, din care Adam cel vechi se ridică în Adam cel nou.
Și totuși… cum ne purtăm în timpul Sfintei Liturghii (λειτουργία), această lucrare tainică prin care Cerul și Pământul se întâlnesc?
In epistola catre Timotei capitolul 4, Sfantul Pavel spune: „fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu este bun, și nimic nu e de lepădat dacă se ia cu mulțumire: căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune”, fiecare viețuitoare, timidă sau măreață, este binecuvântată și găsește ocrotire și sfințire în Casa lui Dumnezeu.
Dar… răsunetul telefonului, foșnetul ascuns al unei pungi, sau chiar un „cuvânt duhovnicesc”, rostit fără suflet pe banca bârfei – pot acestea să supere liniștea sacră? Să nu transformăm Darul cosmic, întreaga creație văzută și nevăzută, într‑o altă „biserică” profană.
Relația dintre Dumnezeu și om nu este una rece, de Creator și simplu spectator, ci una vie, de Părinte și ucenic. El, primind darurile noastre, nu caută doar jertfa în sine, ci așteaptă să-I aducem ceva lăuntric, personal: rodul uceniciei noastre, semnul că inima noastră a învățat să bată în lumina Lui.
Omul credincios… nu e o ființă desăvârșită, ci un suflet în devenire. Tocmai de aceea participăm la Sfânta Liturghie cu inima larg deschisă, ca să devenim desăvârșiți, după cuvântul: „Drept aceea, fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desavârsit este! ”. Nu face din această punte între Cer și Pământ un capăt de drum, ci un început etern.
Dezolat rămâi afară, în pridvorul bisericii, și hrana Euharistiei te ocolește. Ciopârțit ești fără harul care ne leagă de Hristos. Dacă intri doar ca să ceri, pentru un scop trecător, rămâi un creștin călător, nu un suflet împăcat. Ce te aduce înăuntru, dacă nu harul pocăinței? Farmecul unei clipe? Reflexul unei minți neliniștite?
Dacă ai venit doar ca să ceri o minune, rămâi afară, la tinda bisericii — pentru că acolo în tradiția ortodoxă e locul pomenilor, e locul sufletelor nepunticioase care asteaptă ajutor de la Dumnezeu. Rugăciunea spusă în gând, cu disperarea ateului, crucea făcută peste pântecele desfătat — toate acestea nu curăță inima de păcate. Nu-ți ascunde păcatele sub umbra crucii!
Și totuși, odată intrat, cauți să-ți afli un loc, oriunde s-ar putea, dar simți că nu-ți aparține, privirile te anunță. Vrei să urci treptele rugăciunii, să te înalți în taină, însă ești tras înapoi, „pedepsit” ca un copil, căci spectacolul liturgic pare lipsit de frumusețe, iar cei prezenți par mai degrabă spectatori cu alte gânduri decât pelerini ai inimii.
Să aruncăm o privire pentru a înțelege forfota cerească care coboară în biserică, acolo unde noi toți cei ce participăm la Sfânta Liturghie trebuie să tindem și s-o vedem cu sufletul, atunci când altarul ceresc strălucește spre Răsarit și când preotul dă Sfânta Evanghelie diaconului și ocolind Sfânta Masă ies prin ușa de miazănoapte făcând Intrarea Mică și se roagă astfel:
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfintilor îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slavesc bunătatea Ta”.
Ascultă! În clipa aceea, Cerurile coboară. Noi… ne plimbăm, dezbatem, facem zgomot. Cuvântul vrea să pătrundă inimile noastre… și nu-l lăsăm. Liniștea păzește taina.
Evagrie Ponticul într-un cuvânt al său spunea: „Dumnezeu nu poate fi înțeles de către minte. Căci dacă va fi înțeles, acela cu siguranță nu este Dumnezeu”.
Liturghia trebuie să fie pentru tine un cânt tacit: un dans al inimii între lumina altarului și liniștea îngerească. Intră nu pentru ce ai, ci pentru cine devii — un izvor de iubire în comuniunea ceresc‑pământeană.
Nu pot să las la o parte experiențele sfinților din timpul Sfintei Liturghii. Sfântul Paisie Aghioritul povestea despre papa Tihon (Golenkov), ca, să nu se răspândească la Liturghie, încuia ușa bisericuței, însă în vremea sfințirii Cinstitelor Daruri glasul părintelui nu s-a mai auzit. Sfântul Paisie spune că a așteptat cinci ore, după care papa Tihon a continuat cu Mai ales pentru Preasfânta…, el fiind răpit în contemplație.
În încheiere, nu aș vrea să se creadă că judec omul în neputințele sale și nici nu doresc să dau rețete. Totuși, se cuvine să avem în minte triada cea lăuntrică a sufletului – conștiință, duh și cuvânt – adevăratul naos al ființei noastre.
Conștiința, adâncul tainic al sufletului, este ochiul său lăuntric; ea nu gândește, ci vede, contemplă printr-o privire directă, sufletească. Logosul dă glas sufletului, iar duhul său rămâne, chiar și în cea mai mică lucrare, în inima omului.
De aceea, fă-ți inima altar, pentru ca Hristos să te facă icoană vie, martor credincios al chipului în care Cuvântul S-a făcut asemenea oamenilor. Dacă apostolii au fost pescari de suflete, tu îndrăznește a fi, în taină pescar de Dumnezeu!
Vlad PERJU trăiește la granița fină dintre cuvânt și tăcere, între lumea agitată a comunicării publice și taina unei căutări lăuntrice, adânci.
Este absolvent al Facultății de Jurnalism și Științe ale comunicării, cu o activitate consolidată în domeniul comunicării instituționale.
Își desfășoară activitatea în cadrul Biroului de presă al Senatului României, loc unde vocația dialogului și a echilibrului devine realitate. În paralel, sprijină tinerii în formare, ca îndrumător al studenților care vin în practică, oferindu-le nu doar ghidare profesională, ci și un exemplu de a fi.
Dincolo de carieră, însă, viața lui e una a căutării duhovnicești. Atras de lumina discretă a Ortodoxiei, aprofundează cu smerenie scrierile Părinților Bisericii, însetat nu de cunoaștere de dragul științei, ci de înțelegerea sensului vieții, de întâlnirea cu adevărata liniște – aceea care nu țipă, ci doar șoptește.
Îmbinând rigoarea comunicării publice cu nevoia de sens și introspecție, este un exemplu de echilibru între lume și spirit, între cuvânt și tăcere.
