Când spui „identitate națională”, spui și memorie colectivă. Dar ce se întâmplă când memoria dispare? Când un copil de 12 ani privește obiecte din anii ’50 cu aceeași curiozitate distantă cu care privește un vas din Epoca Bronzului?
Am simțit asta foarte clar într-o dimineață de iunie, când am participat la vernisajul expoziției „Shadows of the Red Past”, găzduită de Muzeul Județean Teleorman. Cu puțin înainte de deschiderea oficială, peste 30 de elevi au vizitat muzeul împreună cu profesorii lor. Entuziasmul lor era molipsitor: au privit cu uimire obiecte din Neolitic, piese de acum 8000 de ani, apoi din perioada geto-dacică, apoi din Evul Mediu. Când au ajuns în sala dedicată comunismului, reacția a fost la fel: curiozitate, surpriză, fotografii.
Pentru ei, anii ’50 sau ’80 sunt la fel de departe precum epoca lui Burebista.
Și atunci, ca societate, avem o misiune: să predăm istoria comunismului ca pe ceva cu totul nou, pornind de la zero. Nu mai putem presupune că tinerii „știu” ceva despre dictatură, despre frică, despre frigul din case sau pâinea pe cartelă. Nu mai există transmisie de memorie directă. E nevoie de o pedagogie a afectului și a imaginii, nu doar de lecții despre concepte.
Este exact ce spunea Pierre Nora „Un loc al memoriei există pentru că nu mai există mediu de memorie spontană.” Astăzi, tinerii cred că știu istorie dacă văd un clip scurt pe rețelele sociale și nu iau acel material drept „adevărul absolut”, fără să pună întrebări.
Oare arta poate fi un vehicul de identitate?
În condițiile în care tinerii butonează zilnic rețelele sociale, scrolează, încarcă sute de poze și video, nu mai fac distincția între ce este autentic și ce este creat de inteligenta artificială. În acest context, arta capătă un rol uriaș. Nu doar decorativ, nu doar estetic. Ci funcțional în sens profund: educativ, mnemonic, identitar. Un tablou, o sculptură, o instalație – pot deveni locuri de memorie, la fel ca un cimitir militar sau ca Zidul Berlinului. Pot face ceea ce o lecție de istorie nu reușește: să creeze identificare emoțională.
Expoziția pictorului George Costea este, în acest sens, o lucrare de restaurare a memoriei. Nu doar prin ceea ce arată – figuri, locuri, episoade – ci prin ceea ce stârnește: întrebări, recunoașteri, fiori. Fiecare personaj pictat pare că poartă o poveste. Fiecare detaliu cere să fie descifrat. E o pictură-documentar, în care pensula joacă rolul camerei de filmat, iar privitorul e provocat să devină martor, nu doar spectator.
M-am oprit în fața tabloului cu execuția soților Ceaușescu. L-am privit minute în șir. Pentru mine, acel moment nu e doar o imagine istorică. Am fost la Târgoviște, am vorbit cu parașutiștii care au tras în Elena și Nicolae Ceaușescu, cu cei care i-au păzit. M-am documentat în arhive, am ascultat mărturii. Și totuși, nimic nu m-a cutremurat mai tare decât acest tablou. Pentru că e mai mult decât o reconstituire – e o întrebare dureroasă: ce facem cu trecutul nostru? Acum, acest tablou este al meu. Dar am ales să îl scot din casă și să facă parte din această „caravană educațională”.
Le-am spus celor care au vizitat expoziția că Omul Nou este la maturitate, umblă printre noi și se amestecă printre tinerii care, încă, nu îl pot identifica.
Avem 35 de ani de la căderea regimului comunist. Timp suficient pentru a ridica o nouă generație. Dar, paradoxal, tot mai des vedem cum reflexele trecutului se reproduc: tăcerea, frica de autoritate, obediența, neîncrederea în schimbare. Cu toate acestea, la trei decenii și jumătate după împușcarea Ceaușeștilor, ultimul sondaj INSCOP/IICCMER arată că tinerii nu cunosc ce a însemnat comunismul, nu știu istorie, nu au fost curioși să-i întrebe pe părinții lor sau pe bunici despre acele vremuri. Ei cred că un „Ceaușescu viral” este „cool”. Iau filmele și pozele din comunism fără a cunoaște contextul și a separa propaganda de adevăr.
Eu mi-am făcut teza de doctorat pe Munca Patriotică și vă pot spune cu date științifice, nu cu păreri, că acel „Om Nou”, despre care se vorbea în propaganda anilor ’70-’80, trăiește. E în funcții, e la butoane. Nu mai poartă salopetă de combinat, ci costum de director sau politician. Nu mai cântă la „Cântarea României”, dar are aceleași reflexe birocratice și aceleași spaime adânc îngropate. Toate acestea s-au transferat tinerii generații într-un mod miraculos (prin lipsa unui sistem educațional care să combată miturile și dezinformările).
Românii au ieșit din comunism fără repere. Fără o hartă clară. Unii cu speranță, alții cu resemnare. Dar memoria, dacă nu e îngrijită, dispare. Și atunci rămânem fără identitate.
Cum ajungem de la tablouri la conștiință?
George Costea nu pictează doar scene istorice. El reconstruiește conștiințe. Asta am văzut în privirile celor care-i priveau tablourile. Nu vorbeau mult. Uneori doar tăceau. Alteori înghițeau în sec. Arta lui nu are nevoie de explicații – are nevoie de disponibilitate afectivă. Și tocmai asta îi dă forță: e artă vie, populară în sensul profund – nu de „popularitate”, ci de a fi a poporului. El pictează viața cotidiană, care nu poate fi surprinsă de statistici și discursuri ale vremii.
Și dacă vrem o educație civică autentică, nu putem începe cu manualele. Ci cu emoția. Cu imaginea. Cu întrebarea „Cum a fost posibil?”. Cu vizite în muzee, cu filme, cu interviuri, cu tablouri ca ale lui George Costea. Cu arte care nu decorează, ci trezesc.
Identitatea unui popor nu e o definiție din dicționar. E o poveste spusă din generație în generație. Dar dacă generațiile nu o mai spun, atunci pictura, teatrul, filmul și muzeul trebuie să preia această sarcină. Iar artiștii ca George Costea sunt, fără îndoială, educatorii de care avem nevoie azi. Oare statul este dispus să cumpere astfel de tablouri și să facă un efort pentru a le aduce în fața tinerilor?
Să nu uităm că o țară fără memorie este o țară fără direcție. Iar o națiune fără imagini fondatoare este una care uită de unde a plecat și nu știe unde merge.
Valeriu Antonovici (n. 22 decembrie 1983, Pelinia, Republica Moldova) este antropolog, documentarist și cadru didactic asociat la SNSPA. Vice-Președinte al Centrului de Studii Memoriale și Identitare.
A absolvit Sociologia la SNSPA (2006), a urmat un masterat în Antropologie și Dezvoltare Comunitară (2008) și și-a finalizat doctoratul în Științe Politice (2011).
A efectuat stagii de cercetare la Zentrum für Zeithistorische Forschung (Potsdam) și Centre Marc Bloch (Berlin).
A lucrat ca jurnalist la RFI și TVRM și este specializat în consiliere politică și scriere de discursuri.
Lucrări publicate: • Munca Patriotică. Radiografia unui ideal falsificat (2015) • Prezentul comunismului: memorie culturală și abordări istoriografice (2016) • Deportați în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească (2016, 2024) • Tot înainte! Amintiri din copilărie (2016) • Un ALTFEL de Ghid al parlamentarului eficient (2024)
Filme documentare: • Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească • Locuri memoriale din România: Piața Universității • Nu putem vorbi despre comunism la colț de stradă • Tot înainte! Amintiri din copilărie
