România are un talent aparte, acela de a transforma politica într-o poveste care, dacă n-ar fi trăită pe pielea noastră, ar părea un amestec între ficțiune și satiră. Românii, obișnuiți cu tranziții nesfârșite și lideri de un sezon, au rămas cu o bănuială veche – că undeva, dincolo de campanii, de discursuri și de urne, există „altcineva” care decide. De la ideea cu „statul paralel” lansată de Liviu Dragnea până la actualele figuri care domină scena politică, suspiciunea aceasta a devenit un fel de tradiție națională.
Dragnea a spus clar că statul paralel înseamnă servicii, magistrați și protocoale ascunse. Povestea a prins fiindcă oferea o explicație comodă, dacă lucrurile nu mergeau, era vina lor. Timpul a trecut, Dragnea a dispărut din prim-plan, dar expresia a supraviețuit și s-a schimbat de tot. Azi nu mai vorbim despre subsolurile SRI, ci despre oameni politici care, cumva, reușesc să devină aproape imposibil de clintit.
Ilie Bolojan e exemplul cel mai la îndemână. Din primarul care a făcut din Oradea un model de administrație, a ajuns premierul României. Eficiența lui e incontestabilă pe alocuri, dar și cultivată cu grijă, ca un brand personal. Și totuși, în spatele acestei imagini de „manager impecabil” se simte și o rigiditate rece, aproape tehnocratică, care nu lasă loc pentru dezbatere. Bolojan e „baronul modern”, nu zgomotos, nu grosolan, ci pragmatic și calculat. Însă tocmai perfecțiunea lui aparentă stârnește suspiciunea – nimeni nu rămâne mereu pe val doar prin merit, fără să fie protejat de o plasă invizibilă.
Nicușor Dan, pe de altă parte, e paradoxul suprem. Un outsider care, pornind de la primăria capitalei, a ajuns președintele României. În istoria recentă, nu e ceva nemaivăzut. Jacques Chirac a urcat de la Paris până la Elysee, Erdogan de la Istanbul la Ankara. Chiar aici, în România, cu Traian Băsescu s-a întâmplat la fel, numai că în cazul lui ascensiunea a părut prea bine unsă ca să fie întâmplătoare. Rețelele care l-au propulsat și protejat, despre care s-a vorbit adesea cu jumătate de gură, au alimentat suspiciunea că serviciile au avut un rol decisiv. La Nicușor, povestea oficială e că a ajuns la Cotroceni pe imaginea de outsider incoruptibil, de „singurul om curat într-o mare de compromisuri”. Dar cât de incoruptibil e, de fapt? Asta nu o știm. Poveștile din spatele ong-istului există totuși și nu sunt puține. Și tocmai ambiguitatea aceasta, dublată de faptul că și el a rezistat tuturor furtunilor politice, lasă loc aceleiași bănuieli că, dincolo de imagine, există totuși un mecanism nevăzut care l-a ținut în picioare.
Așa am ajuns în situația în care azi România are în frunte doi oameni care, desi ne conving în fiecrare zi că sunt nepotriviți pentru pozițiile lor, au devenit greu de doborât. Bolojan, prin armura eficienței afișate și a rețelelor construite cu migală, iar Nicușor, prin aura outsiderului care pare protejat mai degrabă de percepții decât de rezultate. Și atunci te întrebi, dacă Dragnea greșea și serviciile nu erau adevăratul stat paralel, nu cumva statul paralel de azi e tocmai această capacitate misterioasă de a rămâne mereu în picioare, indiferent de context?
De fapt, suspiciunea aceasta nu se lipește doar de Nicușor Dan sau de Ilie Bolojan. În România, aproape niciun lider nu scapă de întrebarea „cine îl ține acolo?”. Fie că vorbim de primari care rezistă peste mandate, de șefi de partide care par imposibil de detronat sau de președinți care se ridică peste orice scandal, mereu planează senzația că există o plasă nevăzută, un sprijin din culise, ceva mai mult decât simplul vot.
Putem crede că statul paralel nu e o instituție, ci o stare. Nu e despre agenți secreți și protocoale ascunse, ci despre felul în care unii politicieni devin aproape imposibil de mișcat din loc. România are un premier și un președinte care, deși diferiți, dau aceeași senzație, că joacă după alte reguli decât restul. Și atunci, românul de rând rămâne cu aceeași întrebare veche și incomodă – cine, de fapt, trage sforile?
Poate că adevăratul stat paralel nu are chip, nici siglă, nici sediu. Poate că e peste tot unde cineva reușește să fie intangibil. Și dacă nu-l putem defini, nu-l putem nici combate. Rămâne doar îndoiala și, poate, un zâmbet amar, că în România, adevăratul stat paralel nu e cel despre care se strigă, ci cel despre care nu se vorbește niciodată.
Sarmiza Andronic este doctor în Științe Politice și cadru didactic al Facultății de Științe ale Guvernării și Comunicării, Universitatea de Vest din Timișoara. Din 2008 este trainer și consilier pe probeme de imagine și comunicare pentru partide politice, lideri politici – din România, Republica Moldova și Italia – directori de instituții publice, societăți comerciale și oameni de afaceri. Totodată este formator al Institutului Național de Administrație și Institutul Diplomatic Român. Din anul 2015 este prezentă în spatiul public la emisiuni și dezbateri televizate și speaker la conferințe naționale și internaționale. Este autoarea cărții Purtătorul de cuvânt în situații de criză politico-militară după Războiul Rece.
