Lumea în care trăim acum demonstrează clar faptul că o armată națională bine pregătită și suficientă numeric rămâne o necesitate obligatorie și imperativă. Numărul în creștere al confruntărilor militare sau paramilitare la nivel global este un grav semnal de alarmă ce nu poate fi ignorat.
Ocuparea Crimeei în 2014 și invadarea Ucrainei de către Rusia în 2022 au pus capăt climatului de securitate european, structurat pe colaborarea economică a Uniunii Europene și pe cooperarea militară a NATO.
În plus, derularea războiului de la granițele României a prezentat lumii întregi configuratia si caracteristicile unui conflict militar în secolul XXI, dincolo de orice speculații tactice fanteziste de birou. Realitatea a lămurit care sunt limitele confruntării directe pe linia frontului și în spatele ei.
Dilema care frământă guvernele de acum este răspunsul la o singură întrebare: este o armată redusă de profesionisiti suficientă pentru a garanta suveranitatea unui stat și libertatea unei națiuni?
Războiul este din nou „vedeta” globală
De la invadarea Ucrainei în februarie 2022, cheltuielile militare la nivel global au crescut spectaculos, nu numai pentru părțile aflate în conflict deschis.
Conform ultimelor date prezentate de Institutul Internațional pentru Pace din Stockholm, anul trecut peste 100 de state au decis să prioritizeze securitatea militară, ponderea cheltuielilor alocate apărării a crescut în medie la 2,5% din Produsul Intern Brut (PIB).
Principalul factor care a susținut această majorare îngrijorătoare au fost, cum era de așteptat, cheltuielile militare din Europa.
Rusia și-a majorat fondurile militare cu 38% față de 2023. Cota cu care Germania și-a majorat investiția în apărare a fost de 28%.
De asemenea, toți membrii NATO și-au majorat cheltuielile militare în 2025 și ultimul Summit de la Haga a dat undă verde unei noi curse a înarmării. Ma refer aici consensul statelor membre ca ponderea din PIB alocată securității militare să crească treptat la 5%.
Devine din ce în ce mai limpede că visul unei păci mondiale generale este tot mai îndepărtat.
Europa și serviciul militar obligatoriu
Acum mai bine de 10 ani, destule țări între care și România au decis suspendarea servicului militar obligatoriu și trecerea la o armată de profesioniști, sensibil redusă numeric.
În 2005, Italia a renunțat la serviciul militar obligatoriu.
În România, serviciul militar obligatoriu a fost suspendat prin Legea nr. 395/2005, începând cu 1 ianuarie 2007.
Și Suedia a suspendat serviciul militar obligatoriu în 2010. Dar, după ce Rusia a anexat Crimeea, a decis să-l reintroducă șapte ani mai tărziu.
Războiul din Ucraina a obligat însă statele europene la o reevaluare serioasă a viziunilor de securitate națională și europeană.
Lituania a reintrodus de asemenea serviciul militar obligatoriu după anexarea Crimeei, iar Letonia nu a rămas nici ea în urmă.
Aceeași direcție de acțiune politică este evidentă și la guvernele Danemarcei, Finlandei și Norvegiei care au reintrodus sau extins serviciul militar obligatoriu, principalul argument fiind mesajele tot mai amenințătoare venite de la Moscova.
Dacă schimbăm puțin perspectiva, rezultatul este similar.
Elveția – excepția care confirmă regula
Neutralitatea Elvetiei, asumată legal în 1815, are deja o lungă istorie. Elveția nu participă la războaie între alte state. Nu este membră în nicio alianță militară. Și nici nu oferă trupe sau arme unor state aflate în război. Dar, în noua realitate geopolitică, Elveția s-a adaptat. După invadarea Ucrainei de către Rusia, Elveția a impus sancțiuni economice Rusiei, ceea ce poate fi considerată o abatere de la principiile neutralității elvețiene clasice.
Paradoxal, o țară neutră prin excelență, Elveția este foarte înarmată. Rata deținerii de arme de către civili este destul de ridicată, cu aproximativ 27,6 arme de foc la 100 de locuitori, ceea ce o plasează pe locul 4 în Europa, după Finlanda, Austria și Norvegia. Aceasta se traduce în aproximativ 2,3 milioane de arme de foc deținute de civili într-o populație de aproape 9 milioane de persoane, în afara celor aproximativ 360 de mii deținute de structurile militare de stat.
În același timp, serviciul militar este obligatoriu pentru bărbații între 18 și 20 de ani și voluntar pentru femei. Anual, circa 20.000 de persoane urmează antrenamentul militar de bază de 18 săptămâni, sau 23 de săptămâni pentru forțele speciale. Cetățenii elvețieni mai au și alternativa ca, în locul instruirii militare, să aleagă serviciul civil în beneficiul comunității.
Începând din anul 2003, armata elvețiană și-a redus constant efectivele de la 400.000 de persoane la circa 100.000 în prezent.
În 2013, elvețienii au fost chemați la un referendum ce propunea desființarea serviciului militar obligatoriu. Propunerea a fost respinsa cu o majoritate de 74% dintre respondenti.
În Elveția, serviciul militar a fost și a rămas obligatoriu. Neutralitatea e apărată hotărât, cu arma în mână.
Polonia se pregătește de război
Începând din mai 2024, Polonia se pregătește efectiv de război. Un amplu proiect de fortificare a granițelor cu Rusia și Belarus este în plină desfășurare.
Proiectul Scutul Estic prevede construirea unui sistem de fortificații care se întinde pe aproximativ 700 de kilometri de-a lungul granițelor estice și nordice ale Poloniei. Până în 2028, în aceste regiuni va fi creată o zonă de instalații militare, care ar putea ajunge până la 50 de kilometri adâncime în teritoriul polonez.
În acest context, guvernul polonez a decis să-și dubleze și efectivele militare la o jumătate de milion de soldați și să antreneze milioane de rezerviști.
Efectivele armate numără în prezent aproximativ 200.000 de soldați.
Primele măsuri bugetare au și fost luate. Polonia a alocat deja 4,2% din PIB pentru apărare, are cea mai numeroasă armată din UE și a inițiat un ambițios plan de modernizare a armatei prin achiziția de armament modern – avioane, rachete, tancuri, artilerie ș.a.
Polonia a suspendat serviciul militar obligatoriu în 2009, fară a-l aboli. Dar anul acesta din ce în ce mai mulți politicieni polonezi sunt favorabili implementării pregătirii militare la scară largă pentru toți bărbații adulți pentru a întări forțele de rezervă ale țării. Programul, ar trebui să debuteze în 2026 și nu echivalează cu o restabilire a serviciului militar obligatoriu.
Modelul pe care strategii polonezi îl au în minte este cel finlandez, țara cu aproape un milion de rezerviști dintr-o populație de 5,5 milioane de persoane. Pentru a egala acest raport, Polonia ar trebui să aibă 7 milioane de soldați de rezervă. În prezent, țara are puțin peste 300.000 de rezerviști.
Toate aceste mesaje oficiale anunță o reevaluare a ideii că o armată redusă de profesioniști poate face față unei agresiuni efective de mare amploare din partea unui alt inamic statal.
România și NATO
Să ne aducem aminte că vecina noastră Ucraina este în război și că drone militare ruse ajung periodic și pe teritoriul României.
Dacă înainte de 1990 armata României avea efective de 300.000 de militari. În contextul negocierilor de admitere în NATO și obligativitatea alinierii la criteriile alianței, Armata Română a fost restructurată și redusă substanțial astfel încât în anul 2001, a ajuns la un număr de aproximativ 100.000 de militari.
La momentul respectiv, reducerea efectivelor părea o decizie validă. Ultimul război în Europa se încheiase de 55 de ani și apariția unui nou conflict armat părea prea puțin probabilă.
În prezent, însă, viziunea optimistă s-a destrămat. Acum totul trebuie cântărit din nou cu atenție. La granițele României, războiul este o realitate palpabilă.
Inițial, reducerea efectivelor nu a părut o consecință directă a aderării României la NATO. Angajamentele vizau în primul rând modernizarea și profesionalizarea armatei. Iar cele două aspecte sunt ușor contradictorii cu sistemul serviciului militar obligatoriu. Profesionalizarea în masă militarilor devine dificilă și eficiența nu este direct proporțională cu un număr mai mare de efective.
Argumentul cel mai vehiculat la timpul respectiv în favoarea restructurării armatei a fost textul Articolului 5 din Tratatul NATO, care prevede și acum că:
„Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord”.
Summitul NATO de la Haga din iunie a eliminat de asemenea îngrijorările apărute în ultimele luni în legătură cu respectarea Articolului 5, confirmând angajamentele ferme ale tuturor membrilor față de conceputul de apărare colectivă.
Totuși, cine ne apară?
Ideea cea mai vehiculată până acum a fost că, dacă România este membră NATO, atunci, în eventualitatea unei agresiuni externe, va beneficia de protecție în baza Articolului 5.
Dar până la punerea în mișcare coordonată a efectivelor militare comune, prima responsabilitate ne revine nouă, ca stat. Faptul este cuprins clar în Articolul 3 al Tratatului. Acesta prevede că:
„Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a obiectivelor acestui tratat, părţile, acţionând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace şi prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu şi eficace, îşi vor menţine şi vor dezvolta capacitatea individuală şi pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”.
Și ajungem de unde am pornit. România are nevoie, ca toate statele membre ale Alianței, de o armata capabilă să reziste unui atac armat.
Initial, renunțarea la serviciul militar obligatoriu a fost interpretată și ca o nouă dimensiune a libertății sociale. Tinerii au răsuflat ușurați. La fel și familiile lor.
Dar acum, cu spectrul războiului la graniță, lucrurile s-au schimbat radical.
Voluntariat militar sau serviciu militar obligatoriu?
România este membră NATO, iar NATO folosește militari profesioniști și nu se bazează pe recruți.
Din acest punct de vedere, răspunsul este foarte simplu: voluntariatul militar are prioritate absolută.
Cu toate acestea, așa cum am constatat anterior, acest subiect sensibil a devenit o temă importantă de dialog public în țări cunoscute pentru vocația lor militară.
De exemplu, în Germania, Uniunea Creștin Democrată a votat, în cadrul congresului formațiunii politice din mai, pentru o revenire treptată la serviciul militar obligatoriu.
Germania vrea acum să aibă „cea mai puternică armată din Europa”, conform declarațiilor ambițioase ale ministrului Apărării Boris Pistorius. Pentru aceasta, armata germană va adăuga circa 80.000 de soldați profesioniști în următorii 10 ani. Iar numărul rezerviștilor trebuie să crească în aceeași perioadă de la circa 60.000 acum, la 200.000.
Încurajați și de aceste afirmații, politicienii germani au avansat revenirea treptată la serviciul militar obligatoriu ca tema de dezbatere națională.
Până în 2011, tinerii germani aveau de ales între serviciul militar obligatoriu sau serviciul civil alternativ.
Dar soluția pe care guvernul german o propune acum este o lege care să conțină două opțiuni: una voluntară și una obligatorie, urmând ca cea de a doua să fie activată instituțional daca „cifrele nu sunt suficiente”.
Voluntariatul militar în România
Și la noi cadrul legal are lacune asemănătoare. În prezent este în vigoare Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat.
Armata nu mai este obligatorie. Serviciul militar poate fi efectuat pe bază de voluntariat.
Efectul punerii în aplicare a acestei legi este constatarea că rezerva de facto a Armatei României este constituită practic din cei care au efectuat serviciul militar până în 2007 și care acum au o vârstă incompatibilă cu statutul de cadru activ.
Experții militari știu că ai nevoie permanent de o bază pentru consolidarea armatei, iar pentru înlocuirea celor îmbătrâniți nu există decât două soluții: voluntariatul sau serviciul militar obligatoriu.
Este de aceea nevoie de o nouă lege care să rezolve această situație periculoasă pentru România.
Nu este un pas ușor, dar este necesar. Amânarea nu va înlătura în niciun fel polemicile acerbe care apar de fiecare dată în jurul acestui subiect sensibil.
Romania are nevoie și de o nouă Strategie Națională de Apărare
Anul electoral 2024 s-a încheiat. Avem un nou președinte al României și un nou Guvern. România are nevoie acum de o analiză strategică realizată și prin prisma deciziilor Summitului NATO de la Haga. Iar pe baza acestei analize, trebuie reconfigurată o noua Strategie Națională de Apărare a Țării care să o înlocuiască pe cea din 2020.
În plus, România are nevoie urgenta de adoptarea în Parlament a pachetului de legi ale apărării, în special a Legii privind pregătirea populației pentru apărare.
Suntem într-o zonă de război. Ar fi tragic să fim luați pe nepregătite doar pentru că ne complacem să evităm deciziile dificile, dar obligatorii.
Poliana MARDARI a intrat în presa scrisă în 1990. A urmat cursurile postuniversitare de Mass media și comunicare în masă, organizate de Școala Națională de Studii Politice și Administrative. A lucrat pentru Evenimentul zilei, Jurnalul Național, Prima TV și Antena 1, ca analist politic și documentarist. În ultimii doisprezece s-a specializat în comunicare politică și a acumulat o valoroasă experiență colaborând cu Comisia pentru politică externă a Camerei Deputaților și cu Comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din Senat și Camera Deputaților.
